carte stop Cum nu am scăpat de plăcuta tortură a picturii Pictura nu e doar culoare, linii şi structurare spaţială. Ea este un ansamblu al acestor elemente şi, mai ales, imponderabila forţă a conştiinţei cu care creezi o operă în limitele căldurii umane, lirismului şi dragostei, aşa cum ne creştem un fiu, cu dăruire de sine şi sacrificiu, în bucuria de a trăi, coerenţi şi sinceri cu noi înşine şi cu cei ce ne înconjoară. Fiinţa umană nu e numai inteligenţă, ea e un complex de afecţiune, capacitate de judecare şi cunoaştere; şi, mai presus de orice, ea are darul umorului. Caut să dialoghez cu mine însumi şi să pătrund feţele şi farmecul infinit al fiinţei umane. Cu această intenţie intru în atelierul meu să pictez, mânuind pensula şi culoarea, aşa precum poetul scrie un sonet sau un poem, cu subiecte vesele şi triste, cu amintirile care m-au impresionat în viaţă. Am căutat să eliberez din această lume afectivă emoţiile permanentului uman, prin intermediul frumosului şi echilibrului, seninătăţii şi poeziei care există în fiecare din noi. Pe deasupra curentelor, şcolilor, căutărilor de noi căi şi idealuri, am încercat să aprofundez sufletul formelor şi al culorilor, ca să arăt latura umană după care omul tânjeşte tot mai mult prin natura sa. Acest suflet e din ce în ce mai agresat, diminuat şi călcat în picioare, în numele "progresului" şi al "ideilor noi" de avangardă. Nu m-am legat de nici o formă sau manieră de expresie şi nu m-am stereotipat. Pentru fiecare idee caut forma şi caligrafia adecvată pentru a exprima toată emoţia care mă macină. Nu m-am dedicat propagandei comerciale pentru divulgarea picturii mele, pentru că am considerat mai important să-mi fac opera, în primul rând. Fără să uit, însă, cei patru mii de ani de pictură. Pentru mine arta a ajuns să fie, mai presus de toate, un mijloc de salvare în secolul violent, avid, agresiv şi lipsit de criterii în care trăim. Marile oraşe sunt imense angrenaje de măcinat vieţi, idei şi spirite. Înghiţim zilnic opiul noutăţii, mişcării, confortului şi plăcerilor fabricate şi conservate, ca să ne omorâm timpul care ne striveşte atunci când ne întoarcem în noi înşine. Senzaţionalismul, personalismul, cultul geniului şi noutatea ne-au învăluit, făcându-ne prizonieri şi infirmi. Geniul nu e o fiinţă ce se naşte pe stradă sau la uşa tavernei, sub aplauzele grosolane ale canaliei de pe uliţi sau ale criticilor de artă. După Acropole, omenirea a ostenit două mii cinci sute de ani pentru a-şi spori patrimoniul artistic cu Shakespeare, Mozart şi Van Gogh. Mă dedic amintirilor copilăriei, cu scene şi figuri care sunt vesele, triste, dramatice, ba chiar tragice, şi, prin faptul de a fi atât de personale, caut să le universalizez ca expresie, pentru a le face mai accesibile vulgului. Sunt mai puţin vandabile, dar angajamentul meu cu mine însumi îl consider esenţial. Sunt imagini şi amintiri care m-au marcat şi pe care astăzi le cern din ceaţa trecutului, punându-le pe pânză ca documente şi mărturii ale copilăriei şi tinereţii de aur. Ca şi poetul care compune un poem. Pictura fără conţinut spiritual şi fără emoţie este frivolă şi efemeră. Nu am căutat senzaţionalul, noul, ineditul şi bizarul sau alte artificii care ar fi putut impresiona ochiul. Am căutat emoţiile trăirilor mele: bucuriile, durerile şi copilăria mea, cel mai scump tezaur pe care nu-l putem face să tacă. Nu am scăpat niciodată de plăcuta tortură a picturii... cu un şevalet împrumutat, în vara anului 1945, acasă, la Mangalia, mă aşezam în poziţiile alese şi puteam să lucrez ore întregi. Culoarea a fost primul element care mă impulsiona, şi ea este până astăzi elementul care mă fascinează. Forma am cizelat-o, am studiat-o şi am disciplinat-o în timp, când mi-am dat seama că tabloul este şi o manifestare mentală, după ce i-am aprofundat pe Leonardo da Vinci, André Lhote, Matyla Ghica, apoi pe Van Gogh, Goya şi El Greco. Atunci, în 1945, Paul Miracovici m-a descoperit ca pictor şi m-a încurajat să mă dedic picturii, dându-mi şi lecţii de teorie coloristică. M-am apropiat apoi de Gheorghe Petraşcu, tablourile lui erau executate cu spatula, iar acest efect al plasticităţii culorii dădea savoare vizuală deosebită. Am încercat şi eu tehnica lui Petraşcu, iar prietenul meu, Liviu Ciulei, m-a poreclit "pictor cuţitar". Alţi pictori care frecventau şi pictau Mangalia, şi pe care i-am cunoscut personal, sunt Ştefan Constantinescu, Lucian Grigorescu, un tip cu caracteristici boeme, Musceleanu, Lucia Demetriad Bălăcescu, Mac Constantinescu şi G.M.Cantacuzino, care mi-au fost şi profesori la Facultatea de Arhitectură, Mircea Ionescu, care mă căuta când pictam, ca să pună şi el câteva pensulaţii pe tablourile mele; pe Toniţa, Istrati, Iser, Ţuculescu i-am cunoscut doar din vedere, rămânând în spatele lor când pictau, până mă rugau să plec, simţindu-se probabil jenaţi în timpul lucrului. Eclectismul peisagiilor începea să se materializeze, prin elementele lui esenţiale, iar prietenii care le vedeau constatau lirismul care emana din ele. Eu le priveam timp îndelungat, chiar ore întregi, pentru a le completa şi corecta, sau pentru a le pătrunde. Căutam să le dau încă ceva din mine; ajunsesem la concluzia că un tablou îl priveam mai mult decât îl lucram. Studiile făcute în guaşe, pasteluri sau creioane colorate determinau expresia catifelată, transparenţele sau densitatea şi caligrafia. Astfel, am ajuns să-mi dau seama că făceam pictură nu ca un profesional, ci ca un poet, care compune un poem alegând forma, ritmul şi cadenţa în care să-i încapă onirica idee. Cunoşteam peisajul mangaliot ca pe palma mâinii mele. Alegeam motivele încă din casă, şi chiar orele pentru a le picta. Umblam pe străzi, pe câmpuri, pe marginea lacului, unde aveam multe motive gata pregătite. Când toamna începea să se apropie, iar lumina începea să fie discretă şi preţioasă, cu pete de soare şi multă umbră, căutam în lumină tonalităţile calde de galben şi ocru, iar în umbră varietatea griurilor, cu infinitele lor nuanţe în gama culorilor reci. Prin noiembrie, când începeau vânturile lungi, mâinile începeau să sufere, se sfârşea perioada peisajului în natură şi mă restrângeam în interioarele casei noastre. Cutia cu tuburile de culori şi pensulele erau păstrate, în aşteptarea verii viitoare. Acest ciclu al celor patru anotimpuri în Mangalia se repeta de secole şi mi-a pătruns firea de când m-am născut, cu marea, vântul şi peisajul atât de simplu, modest şi lapidar, dar atât de bogat în lirism. Toate aceste schimbări de decor primeneau monotonia peisajului şi a sufletului, grăiau tezaurul poeziei. Timpul curgea pe nesimţite, şi nimeni nu se plictisea. Aşa am crescut, învăluit cu cerul, vântul, norii, marea şi hoinărind pe câmpuri cu grâu, porumb, floarea soarelui şi bostănării. Liniştea şi seninătatea acestor privelişti m-au pătruns pe nesimţite în timpul primei mele vieţi şi, osmotic, mi-au vaccinat fiinţa şi nu m-au mai părăsit, niciodată. Le simt plăcuta greutate până astăzi, când scriu aceste rânduri, cu vârsta mea de peste optzeci de ani, şi le-am aşternut pe pânzele mele, inspirate şi dedicate oraşului meu natal Mangalia, copilăriei mele şi mangalioţilor, orfani şi spulberaţi în lumea întreagă, căutându-şi în vitregia lor o nouă identitate. Încorsetat de fiecare dată mai mult de doctrina autarhică, atât în arhitectură, cât şi în pictură, m-am decis să plec din România, pentru a exercita cele două pasiuni: arhitectura şi pictura, în deplină libertate, pe care am găsit-o în Grecia, şi apoi la Rio de Janeiro, în Brazilia, o ţară continent, unde am găsit o totală libertate în ambele mele meserii. Pentru a suporta greutatea exilului, am ascultat muzică şi am citit poezie cu voce tare, şi aşa am pătruns mai mult pictura. Scopul expresiei mele abstracte am gândit-o şi simţit-o ca o pură satisfacţie a văzului, aşa cum muzica o oferă auzului. După asasinarea Mangaliei, mi-am abandonat evoluţia picturală constructivistă şi abstractă, în 1966, şi m-am reîntors la imaginea oraşului nostru, dedicându-i şaisprezece expoziţii, vrând să arăt lumii de aici crima săvârşită. Resemnarea însă mi-a adus în minte versurile poetului: "Din codru rupi o rămurea/Ce-i pasă codrului de ea?" Pe de altă parte, a răsărit în Mangalia de astăzi un vlăstar al vechilor mangalioţi, şi anume Silvana Cojocăraşu, strănepoata lui Panait Fierarul, care aprindea sporadicele petromaxe din oraş, când eram copil. Silvana este o persoană evoluată, cu studii în străinătate, şi a fost premiată de Academia Internaţională de Artă Modernă din Roma, fiind singura participantă din România, la concursul "Medusa aurea per la poesia". Am citit şi am recitit poemele din volumul ei de poezii "Cantabis", pe care eu îl ilustrez, şi am hoinărit cu ideile lor stările de spirit care le caracterizează pe fiecare. Dospite în liniştea singurătăţii şi a zorilor nedormite, ele mângâie şi ciupesc inima cu ideile şi lirismul lor. Eu o consider ca ultima membră care ar putea integra "pleiada" mangalioţilor iniţiată de generaţia noastră. Stephan Eleutheriades (Stefan Eleutheriadis), Rio de Janeiro, Brazilia, 2010 carte 01 02 03 04 05